Games, The - Summer Challenge

Când iei o joystick și încarci minijocuri care te distrează cinci minute până se instalează plictiseala, ai găsit Summer Challenge — o colecție pe care o țin minte ca fiind undeva între ambiție sinceră și lene.

Este un set de discipline sportive în spiritul Olimpiadei — sprinturi, sărituri, aruncări, înot. Fiecare disciplină are mecanicile ei pe care le înveți în câteva încercări și apoi ai atins plafonul. Obiectivul este clar: colectează medalii și compară scorurile cu prietenii. Într-o epocă când competițiile pe PC erau norma, părea destul de atractiv.

Problema stă în precizie și repetitivitate. Fiecare joc se reduce la câteva clicuri sau la ținerea unei taste în momentul potrivit. Sprinterul funcționează prin alternarea apăsărilor butoanelor stânga și dreapta — cu cât mai repede, cu atât mai bine. Săritorul se-ncurcă, sare, aterizează. Sunetul este modest, graficile sunt ascuțite dar plate — doar niște figurine din plastic pe un fundal uniform. Nu există eleganță ca în jocurile sportive care au venit mai târziu. E sincer plictisitor din al doilea tur.

Farmecul jocului provenea cu adevărat din posibilitatea de a juca cu mai mulți jucători și de a împărți o joystick. Când v-ați tot șezut la un singur computer încercând să vă sabotați reciproc partidele, cel puțin era distracție. Solo împotriva IA? E o plictiseală. Jocul nu învață, nu ascultă — doar repetă același bloc logic.

Azi, Summer Challenge nu a îmbătrânit bine exact din cauza lipsei de profunzime. Nu e progresie, nu-s recompense deblocabile, nici o rație să se întoarci cineva. E o imagine a unei singure zile de vară — scurt, uitabil, fără straturi. Dacă ești tentat de curiozități obscure MS-DOS și vrei să vezi cum și-imaginau computerele transformarea unui turneu sportiv în pixeli, e un document istoric interesant. Nimic mai mult.