Castlevania

Mă mutam și am găsit o cartuș Castlevania pentru N64 în timp ce pachetam lucruri vechi. Un platformer logic? Asta suna deja ciudat. L-am pornit într-un emulator și m-am așteptat la vreun amestec de genuri pe jumătate gata. Am fost surprins că de fapt funcționează.

Este un puzzle-platformer lansat de Konami în 1999. Nu ești într-un castel gotic clasic plin de fantome și lilieci, ci într-un laborator plin de mecanisme. Personajul tău rezolvă puzzle-uri — rotind pârghii, apăsând butoane, împingând blocuri — pentru a progresa. Obiectivul este simplu: rezolvă camera și mergi mai departe. Concept simplu, dar pe N64 părea ceva care nu ar trebui să fie acolo.

Comenzile sunt directe. Mergi înainte-înapoi, sari, interacționezi cu obiecte. Totul este lent și deliberat. Lenteala uneori se simte ca o frână — sari cu precizie, dar e mai plictisitor decât platformerele agile din acea epocă. Pe de altă parte, tocmai acea lentoare îți dă spațiu să gândești la ce vine în continuare. Nici nu e destul de dificil să te frustrezi. Doar rezolvare relaxantă de puzzle-uri deasupra unui hău.

Castlevania nu a prins niciodată. A dispărut în obscuritate printre mii de alte jocuri N64. E ciudat că nimeni nu a acordat multă atenție, pentru că conceptul nu e rău deloc. Aceasta a fost o epocă în care editorii experimentau — nu te aștepта la Bloodlines sau Symphony of the Night aici. Jocul ăsta nu e despre luptă sângerosă; e despre clic și așteptare.

Azi e o curiozitate. Grafica e pixelată, sunetele sintetice, atmosfera mai mult tablă de joc decât titlu de acțiune. A îmbătrânit dispărând — în seria Castlevania ocupă locul unui lucru pierdut pe care-l iei când streaming-ul te plictisește. Să-l joci într-un browser sau emulator durează câteva ore și devine o notă de subsol despre cum dezvoltatorii japonezi experimentau în ultimii ani '90. Nu-i nimic revoluționar, dar nici nu-ți pierde vremea.