Vixen

Lișica care nu știe ce vrea să fie — asta e Vixen, un joc din 1988 care se clatină între aventură și platformă ca și cum ar fi purtat pe umeri doi regizori care strigau comenzi contradictorii. Pe ecranul unui PC DOS, te-ai găsit aruncând o creaturi roșie prin niveluri blocate și colorate, iar jocul se comporta de parcă ar fi vrut să fie ceva mai mare, dar și-a pierdut curajul la jumătatea drumului.

Ești în piele unei lișice care trebuie să progreseze prin lumuri construite din piese simple, iar mecanica combină elemente de platformă — sari, evitezi — cu o structură mai de aventură, unde explorezi și colectezi. Nu e greu de urmărit: folosești tastatura pentru mișcare și salt, iei obiecte, dai de bariere care ți-e clar că nu le vei depăși fără a afla cum să-ți deschizi drum.

Ce-ți ia din plăcerea de a juca e tocmai lucrul ăsta — nehotărârea. Graficii simple nu-i rău în sine, dar designul nivelurilor se simte generic, fără aceeași captivare pe care o aveau alți platformeri din acea perioadă. Hitbox-urile par nesigure. Coliziunile cu inamici te trimite înapoi cum nici nu te-ai gândit. Și totuși, era o dată ceva care merita o încercare într-un catalog plin cu Gold Box RPG-uri și Leisure Suit Larry — niște divertisment ușor, fără pretenții.

Vixen rămâne în memorie ca unul dintre acele titluri DOS care au fost acolo, în colecția cuiva, poate chiar pe coperta unei reviste de gaming. Nu a schimbat industria. Nu a fost nici măcar memorabil pentru greșeli spectaculoase. A fost corect executat într-un mod care-ți permite să termini câteva niveluri fără să-ți rupi tastatura de furie, dar nici atât.

Dacă vrei să experimentezi ce funcționa și ce nu în platformele din 1988, sau dacă ești curios la ce se gândea cineva combinând adventure cu jump-and-run, o găzduire online e destul de sigură. Jocul se joacă și azi, dar nu te aștepta la ceva revelator. E doar o lișică, care sare, prin niveluri care se-ntinde și gata. Pentru o seară obositoare, poate fi suficient. Pentru altceva? Sunt și alte lucruri de făcut.