Verso

Verso e unul dintre acele titluri peste care dai într-o arhivă și te întrebi imediat ce e de fapt. Nimeni nu-l laudă, nu există articole despre el, existența lui a trecut aproape neobservată. Din 1986, pentru DOS, fără un gen clar în catalog — exact așa și arată.

Este un joc de logică cu elemente de puzzle. Pe ecran apar piese colorate pe care le manipulezi într-o grilă. Scopul sună simplu: potrivește, elimină, avansează prin niveluri. Nu există poveste, nu există ambiții, doar încercarea de a încropi ceva care să funcționeze ca joc pe PC. Amintește de încercări similare din aceeași epocă — simple, modeste ca programare, făcute pentru cei care cumpărau sau descărcau un joc mai mult din curiozitate decât din bugetul de divertisment.

Controlul e simplu în esență: tastele cursor, un buton de confirmare. Grafica e goală, fără nicio încercare de stil. Sunetul e minimal sau mai bine nepomenit. Jucatul are o calitate stranie — nu e nici distractiv, nici frustrant; mai degrabă creierul tău fumegă la întrebarea de ce ar porni cineva asta azi în loc de, să zicem, Tetris. Nivelurile avansează, dificultatea crește, dar nu scapi de senzația că vezi limita lucrurilor care au încercat să fie jocuri și n-au avut stofă.

Verso aparține categoriei de jocuri făcute pentru că exista DOS și exista un om cu un cip de memorie și timp liber. Nu e geniu în el, niciun truc care să spună: aici creatorul a avut o viziune. E o încercare care s-a materializat cumva și a rămas în arhive ca dovadă că în anii optzeci se crea tot ce era posibil și uneori imposibil.

Azi îl poți juca în browser ca pe o curiozitate. Nu e un joc care să te schimbe, e mai degrabă colecționărie pură. Dacă vrei să înțelegi cum arăta acea parte a istoriei microcalculatoarelor în care lucrurile se făceau fără ca rezultatul să trebuiască să fie hit sau eșec — iată un memento. Mai modest decât Tetris, dar la fel de tăcut pe cât de răsunătoare i-a fost tăcerea.