SuperKarts

Anul 1995, după-amiază, și stau în fața monitorului în loc să fiu afară. Pe o pistă plină de rivali, micuți kart-uri de curse zumzăie în jur, iar eu apas franttic pe taste săgeți pentru că tocmai cineva a aruncat o pungă cu bani chiar în fața mea și am ratat-o. Aceasta era SuperKarts de la Manic Media Production.

E o cursă arcade vue de sus unde nu doar concurezi pentru locul unu—colectezi și bani împrăștiați pe pistă. Banii cad de la adversari, zac pe drum, și îi câștigi și pentru rezultate bune la cursă. Cu cât strângi mai mult, cu atât mai bine. Exact genul de mecanic care te forțează să-i urzi pe piloții din spate în loc să te plimbi confortabil pe locul unu.

Jocul oferă două moduri. Arcade-ul îți dă vieți și se concentrează pe colectarea de bani—realismul trece în plan secund, accentul e pe mișcare și haos pe pistă. Comenzile se simt exact cum trebuiau să se simtă jocurile similare din acea perioadă: simple, fără mari ambițiile de a simula fizica anvelopelor. Kart-ul se comportă mai mult ca o jucărie decât ca o mașină, dar e în ordine, pentru că nimeni nu rula acest joc pentru telemetrie precisă. Graficile erau acceptabile pentru 1995, culorile VGA și-au făcut treaba, iar Sound Blaster se asigura că știi unde e rivalul tău chiar dacă nu-l poți vedea.

SuperKarts nu a rămas în memorie ca o piatra de hotar a genului. Nu era Screamer sau Super Cars II. Era o după-amiază solidă și lipsită de remarci la calculator—un joc care nu cerea manual sau răbdare, doar puțin coordonare și dorința de a iei curba strâns înainte ca adversarul tău. Așteaptă-te să se fi îmbătrânit previzibil astazi: IA e transparentă, conținutul e modest, și la o privire din prima poți vedea că dezvoltarea s-a întâmplat într-un studio mic cu buget strâmt. Nu e o critică, doar context.

Azi o vei aprecia dacă ai douăzeci de minute și o plăcere pentru ceva simplu fără instalare. Ruleaza impecabil în browserul tău via DOSBox, iar sistemul de colectare de bani îl diferențiază în continuare de jocurile medii de curse din acea epocă. Nu e o descoperire, dar nici o pierdere de timp. Uneori e suficient să faci câteva tururi și să-ți amintești că nu orice joc trebuia să fie o epopee.