Unele jocuri nu au nevoie de manual. The Last Mission din 1987 este genul de lansare DOS în care apeși pe tastatură, ceva începe să se miște, lucrurile încep să tragă în tine, iar regulile devin evidente în vreo patru secunde. Nu e o critică. E o filozofie de design.

Este un shooter de acțiune SF — vag așa, în felul în care multe jocuri DOS din 1987 erau vag SF, adică există sprite-uri care arată ca niște mașinării și o paletă de culori care sugerează spațiul cosmic dacă mijești ochii. Controlezi un fel de vehicul înarmat sau platformă de armă, îl deplasezi pe ecran și tragi în orice îți aruncă jocul. Vin valuri de inamici, te ocupi de ei, mai vin alții. Nu există poveste. Nu există cutscene-uri. Nu există niciun personaj cu nume.
Gameplay-ul este exact atât de dezbrăcat pe cât sună asta. Sarcina ta este supraviețuirea și tirul, în această ordine. Mișcarea are acea rigiditate aparte, comună jocurilor de acțiune DOS din epocă — nu stricată, doar deliberată, genul de control care te pedepsește dacă intri în panică și te răsplătește dacă rămâi cu sânge rece. Tiparele inamicilor se repetă, ceea ce înseamnă că le poți învăța, iar odată ce reușești, jocul trece de la haos la ceva mai apropiat de un puzzle mecanic pe care îl rezolvi cu un joystick sau cu tastatura. Curba de dificultate este abruptă la început și apoi se aplatizează într-un ritm.
Ceea ce ținea jocuri ca acesta în viață în 1987 nu era profunzimea. Era faptul că îl puteai încărca în mai puțin de un minut, muri în trei și imediat să vrei să reîncepi. Sunetul din difuzorul PC-ului era cam ce te-ai fi așteptat — subțire, percutant, funcțional. Nimic care să facă de rușine un Sound Blaster, dar un Sound Blaster nici nu era chiar garantat. The Last Mission se așază în acea categorie aparte de lansări DOS pe care nu a făcut-o nimeni celebru, pe care nimeni nu a recenzat-o într-o revistă pe care ți-ai aminti-o, și totuși a ajuns cumva pe destule copii pe dischetă pasate prin curțile școlilor încât oamenii încă o recunosc decenii mai târziu.
A îmbătrânit așa cum îmbătrânesc toate jocurile pure de arcade — nu prost, doar cinstit. Nu există nicio iluzie de profunzime care să se spulbere. Nu vei fi dezamăgit că povestea nu rezistă, pentru că nu a existat niciodată o poveste. Ce primești este o mică buclă strânsă de mișcare și tir care îți ia poate douăzeci de minute ca să vezi tot ce are de oferit. Dacă asta e de ajuns depinde în totalitate de toleranța ta la punctajul de arcade de modă veche și de dacă găsești satisfacție în a scădea câteva morți din parcursul tău. Dacă ai crescut hrănind cu monede automatele sau tocind jocuri DOS pentru scoruri mari, aici e ceva ce încă se potrivește. Toți ceilalți vor ricoșa de el în cam aceleași patru secunde care ți-au trebuit ca să înțelegi regulile.