Inca

Anul 1992, Coktel Vision, un studio francez cunoscut altminteri pentru jocuri educaționale pentru copii. Și apoi, dintr-odată — o aventură plasată în imperiul incaș, cu nave spațiale și o narațiune pseudo-mistică. Pe atunci am luat totul de bun, pentru că monitorul strălucea albastru și eu aveam treisprezece ani.

Inca e un hibrid de genuri care nu s-a putut hotărî ce vrea să fie. Secvențele de aventură din America precolumbiană alternează cu lupte spațiale arcade în spiritul unui space shooter. Joci ca Eloy, un războinic incaș înarmat atât cu o misiune mitologică, cât și — aici devine ciudat — cu o navă spațială. Povestea amestecă elemente istorice cu sci-fi fără să clipească și, deși pe hârtie sună a nebunie, în 1992 părea surprinzător de sigură pe sine.

Secvențele de aventură funcționează pe principii point-and-click, controlul e direct. Mediile sunt desenate bogat, iar fundalurile pre-randate aveau multe de spus pe atunci. Puzzle-urile nu sunt crude, logica lumii e consecventă până când vine trecerea în spațiu — atunci jocul se transformă într-un shooter de coridor, cu o senzație de control care era medie chiar și după standardele epocii. Mai exact: se putea supraviețui. Am rejucat acele secvențe de mai multe ori decât era sănătos, nu pentru că erau bune, ci pentru că altfel nu se putea avansa.

Ce îmi amintesc cel mai bine la joc e atmosfera. Coktel Vision a avut de la început simț pentru prezentarea audiovizuală, iar Inca se hrănește din acest izvor. Muzica MIDI pe o placă Sound Blaster avea o tensiune autentică, ecranele pline de temple aurite și simbolistică andină păreau exotice într-o vreme în care majoritatea jocurilor ofereau castele medievale sau stații spațiale. Combinația asta de mister arheologic și sci-fi de serie B s-a dovedit memorabilă — nu neapărat pentru că era bună, ci pentru că nu semăna cu nimic altceva. Și asta contează.

Astăzi jocul a îmbătrânit inegal. Partea de aventură rezistă — scurtă, directă, grafic încă demnă. Luptele spațiale sunt, cu indulgență spus, un document istoric. Cui îi va plăcea azi: nostalgicilor care vor să simtă ambiția fără buget și jucătorilor interesați de cultura incașă în jocurile video, unde înghesuială nu prea e. Pornește-l în browser prin DOSBox și îl termini într-o oră sau două. În acele două ore vei trăi ceva ce studiourile AAA nu făceau atunci și nu fac nici acum — o poveste din Anzi în care eroul zboară prin spațiu și nimeni nu se miră.