Hell to Pay

Uneori te așezi la o joc și instant știi că va fi un dezastru. Hell to Pay se comportă exact așa — câteva minute cu el sunt destule să realizezi că ai fi putut folosi mai bine timp-ul.

E un straightforward action shooter din late '90s, aruncat de cineva în dans-ul dintre două linii de negrăire. Tragi prin iad, colectezi amuniție și încerci să supraviețuiești. Atât. Nicio poveste, niciun personaj, niciun motiv să continui.

A-l juca e o durere. Personajul se mișcă ca și cum ar fi ruginit, tragerea e o chestie unilaterală — uneori nimerești, uneori glonțul ți se pierde undeva în grafică. IA-ul dușmanilor se comportă ca și cum ar fi din experimentele timpurii când nimeni nu era sigur ce urma să facă. Mediile sunt aruncate la-ntâmplare, culorile par alese de o tablă de desen întreruptă. Sunetul? Zgomot pe care și cele mai rele jocuri ale erei ar fi invidiat.

Hell to Pay nu e interesant nici ca și o curiozitate. Nu e niciun truc clar în el, nicio fărâmă de gândire originală — doar o copie crud a jocurilor de acțiune mai bune pe care creatorii clar nu le înțelegeau. Îi lipsesc atât încrederea cât și umilinței.

E exact opusul unui joc pe care l-ai trage din dulapul memoriei cu un zâmbet plin de nostalgie. E un caz în care uitarea devine o milă.