Billy The Kid Returns

Când lansez ceva interesant din 1993 în zilele noastre, mă aștept cel puțin la ceva cu suflet. Billy The Kid Returns? Asta-i exact genul de joc care se prezintă modest și apoi fie te surprinde — fie te dezamăgește la fel de neinteresant.

E un joc de acțiune amplasat în Vestul Sălbatic, unde mergi pe urmele unui leandăr trăgător. Gândește-te la el ca la un shooter cu temă western — peisaj de nisip roșu, monstri și bandiți de care trebuie să te-aperi cu glonț. Scopul e simplu: treci prin niveluri, colectează sănătate și muniție, goleștie încărcătoare în orice se mișcă. Nimic deosebit, dar în anii nouăzeci aproape fiecare al doilea arcade-action de pe circuit era construit pe această formulă.

Se joacă exact cum te-ai aștepta de la un joc DOS din acea epocă. Grafica e pixelată, culorile-s simple, iar tu te miști pe ecrane individuale, trăgând și sperând că răul să nu te lovească prea des. Comenzile-s funcționale, nu elegante, mai degrabă mecanice — mișcare stânga-dreapta și ține butonul. Jocul nu se-ntinde cu animații sau povestiri. E exact ce promite: întoarcerea cuiva pe care probabil nimeni nu l-a dorit oricum.

Puterea Billy The Kid Returns stă în altă parte — în acea brută-ță, în faptul că jocul nu-ți joacă farse. Nu-i nici dificultate moale, nici scuze. Fie o ai, fie nu. Pentru fanii arcade-ului vechi care au jucat Commando sau Ikari Warriors, e familiar, atractiv. Pentru jucătorul de azi rasfățat cu grafică și spectacol cinematic, o să pară arhaic — și ar fi dreptate.

Întrebarea rămâne dacă să-l joci. Îl găsești în browser, nici o problemă să-l lansezi. Adevărata întrebare e dacă vrei să petreci timp lăsând pixeli vechi să-ți lovească creierul când ai sute de lucruri mai bune de făcut. Dacă te-ai născut în anii optzeci și dorești mecanică pură fără vorbărie, sigur merită cel puțin o încercare. După aia, probabil nu vei ține minte nimic special — și asta-i perfect OK.