1994, seară, părinții mei s-au culcat. Un sat plin de creaturi mutante se încarcă lent pe monitor, iar eu, în vârstă de paisprezece ani, prind mouse-ul ferm și îmi spun că o voi opri într-o clipă. Nu am făcut-o.

Ecstatica este opera unui singur om — Andrew Spencer — o aventură de acțiune într-un sat medieval, undeva în întunericul începuturilor Evului Mediu. Sosești acolo ca un călător, descoperi rapid că ceva foarte rău se întâmplă acolo, și realizezi și mai rapid că sătenii nu vor fi prea primititori. Atmosfera este densă de pe primul ecran — coruptă, claustrofobă, cu o urmă de ceva pagan și murdar.

Ceea ce s-a remarcat din punct de vedere tehnic pe atunci era un motor construit pe bază de elipse. Niciun poligon unghiular ca la concurenți — personajele și dușmanii arătau rotunzi, organici, aproape ca figurine din lut. Combinația dintre fundaluri pre-randerate și această abordare te amintea de Alone in the Dark, dar impresia rezultată era diferită, mai brută și mai grotescă. Controalele sunt de tip tank, așa cum era firesc pentru epoca aceea — rotești personajul, te miști înainte, lovești. În luptă înseamnă manevre tactice mai degrabă decât reflexe, dar asta nu exclude frustrarea. Când doi dușmani te atacă simultan, de obicei pur și simplu mori și înveți să mergi mai ușor data viitoare.

Jocul este reamintit astazi din mai multe motive. În primul rând, grafica era cu adevărat neobișnuită în 1994 și încă are farmecul ei ciudat astazi — acele creaturi rotunde par aproape că au ieșit din coșmarul unui mic copil, nu din exerciții poligonale. În al doilea rând, atmosfera rezistă. Design-ul sunetelor și muzica construiesc tensiune fără să trebuie să explice prea mult. În al treilea rând — și asta nu a îmbătrânit la fel de bine — jocul este brutal de implacabil în unele locuri, punctele de salvare nu sunt întotdeauna acolo unde ai nevoie, iar orientarea în locații necesită timp pe care jucătorul de astazi s-ar putea să nu vrea să îl dedice.

Astazi, Ecstatica va fi cel mai ușor de jucat pentru cineva care iubește survival horror în forma sa preistorică și nu se deranjează de mecanici aspre. Dacă Alone in the Dark din 1992 sau primul Resident Evil înseamnă ceva pentru tine ca senzație — nu ca o comparație precisă — atunci știi în ce te bagi. Îl poți rula în browser-ul tău prin DOSBox fără mari probleme. Extrage o oră din el, măcar ca să vezi cum un singur om în 1994 a reușit să facă ceva care să aibă propria față.