Playhouse Strippoker

Strip poker nu este un joc, este o scuză. Și în anii optzeci, când calculatoarele ajungeau în case și conexiunile prin modem erau un lux, era o scuză destul de simplă — îți spui că înțelegi pokerul în timp ce aștepți să se întâmple ceva. Playhouse Strippoker din 1988 este exact asta.

Este poker cu o promisiune holografică atașată. Te așezi la calculator, ai adversari virtuali, și joci poker — clasicul five-card draw, nimic sofisticat. Mecanicile sunt simple: pariezi, schimbi cărți, încerci să câștigi. Cu cât câștigi mai mult, cu atât se întâmplă mai mult. Sincer, asta e toată motivația de care are nevoie jocul. Nu este vorba despre faptul că poți sau nu poți juca poker — este vorba despre dacă vrei sau nu.

Graficele sunt, să spunem, potrivite pentru epocă. DOS, rezoluție pe care am numi-o pixel art astazi, deși de fapt era doar o limitare. Adversarii sunt desenați schematic, dezvăluindu-se treptat pe măsură ce câștigi. Pe un monitor arăta mai dramatic decât era de fapt — dacă cineva ți-ar spune că era practic art ASCII cu puțin color aruncat peste, ar fi doar pe jumătate în neadevăr.

Ceea ce este interesant este că jocul este surprinzător de plictisitor dacă componenta grafică nu te atrage. Pokerul în sine nu este un joc de strategie aici — este jocul de noroc împotriva logicii simple a computerului. Repeți aceeași secvență, aștepți rezultatul, dorești gameplay-ul și orice conținut nou care vine cu el. După ceva timp îți dai seama că mecanicile jocului sunt doar un cadru care, fără acea motivație suplimentară, nu ți-ar ține atenția nici zece minute singur.

Din punct de vedere istoric, Playhouse Strippoker este fascinant ca o vedere a vițiilor computerizate din anii optzeci — ceva la care râdem astazi, dar în anii nouăzeci mulți oameni au luat-o în serios ca divertisment pionier. Jocul a devenit ținta glumelor, schiților de comedie și istorienilor tehnologiei. In zilele noastre, ne uităm la el cu o oarecare nostalgie și mult sarcasm.

A-l juca acum într-un emulator are sens mai mult ca artefact decât ca divertisment. Este plictisitor, este lent, și fără contextul anilor nouăzeci sau a unui calculator șoptitor cu un ventilator de răcire, își pierde toată esența. Întreg scopul era că era interzis și exotic — acum este doar un joc plat cu un înveliș grafic.